Oieritul la români este o tradiţie milenară susţinută de nevoia de a valorifica suprafaţa mare de pajişti şi de fâneţe, de 4,8 milioane hectare, situate mai ales în zona de deal şi montană, precum şi de priceperea şi de pasiunea păstorilor români.
În ultimii zece ani, România a avut o creştere anuală spectaculoasă a efectivului de ovine, de 7-8%. Astfel, de la 7 milioane de ovine în 2007, s-a ajuns la 11,5 milioane ovine în acest an, creştere în contrast cu evoluţia efectivelor de ovine în ţările vest-europene, unde şeptelul a scăzut dramatic cu 10-50%. Astfel, s-a ajuns ca la efectivul de ovine de pe locul 6 în anul 2007, România să se situeze pe locul 3 încă din anul 2014, la concurenţă cu Grecia.
De ce avem atât de puţine rase consacrate?
În vizitele pe care le-am făcut în ţările din Uniunea Europeană (UE) în ferme de crescători de ovine, am fost întrebat “Cum de avem efective mari de ovine şi puţine rase consacrate”, cu referire la rasele Ţurcană, Ţigaie, Merinos de Palas şi Merinos de Transilvania. Este adevărat că de câţiva ani s-au mai omologat câteva rase noi: Cap Negru de Teleorman, Rasa de Carne Palas, Rasa de Lapte Palas, Karakul de Botoşani, Merinosul de Cluj şi Ţurcana Brumărie. Ţările din UE cu tradiţie în creşterea ovinelor au peste 20 de rase de ovine, culminând cu Regatul Unit al Marii Britanii, care are în patrimoniu 75 de rase şi 9 hibrizi recunoscuţi.
În structura de rasă a efectivelor de ovine din România, ponderea o deţine rasa Ţurcană cu 80%, urmată de rasa Ţigaie, cu 12% iar toate celelalte opt rase cu numai 8%.
Creştem 8,5 milioane de Ţurcane
Cu un efectiv mare, de circa 8,5 milioane ovine, rasa Ţurcană – care are mai multe varietăţi şi ecotipuri locale – este apreciaţă de oieri şi de specialişti ca o suprarasă, denumită sentimental şi metaforic „Regina Munţilor Carpaţi”.
Rasa Ţurcană a provenit, foarte probabil, din forma sălbatică Ovis Vignei Arkar şi a fost domesticită în zona Munţilor Carpaţi, unde prin selecţie naturală şi sistematică s-a consolidat ca rasă de ovine. Din această zonă s-a răspândit, mai ales prin transhumanţă, în toate ţările din Europa Centrală, cuprinzând zone variate ca relief şi nivel de precipitaţii.
Aria geografică actuală a oilor Ţurcane şi a tipurilor derivate din ea este întinsă, cuprinzând România, iar sub denumirea de oaie Valahă, Valachian sau Zeckel se găseşte în sudul Ucrainei şi Moldovei (Tuşka), Grecia, Albania, Serbia, Muntenegru, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Slovenia, Cehia, Slovacia şi Polonia.
Ţurcana şi ecotipurile sale
În ultimii 40 de ani, din Ţurcană s-au diferenţiat varietăţile de Ţurcană bălă, Ţurcană bucălie, Ţurcană brează, Ţurcana creaţă de Caransebeş şi Ţurcana de Brastovăţu.
• Ţurcana albă (belă sau bălă) este o populaţie de oi cu jarul alb lucios şi cu lână grosieră albă şi foarte lungă (30-35 cm), cu o structură optimă între fibre. Sunt oi armonioase cu o greutate corporală mijlocie (oile 50-60 kg, berbecii 78-100 kg) şi cu producţii mixte. Efectivele cele mai tipice se găsesc în judeţul Alba, pe Valea Sebeşului (Săsciori, {ugag, Mărtinie), Valea Pianului (Loman, Purcareţ) şi din această zonă s-au răspândit în număr mare în zona Bistriţei şi în exploataţiile din jud. Cluj, Satu-Mare, Arad, Timiş şi în zona Moldovei.
• Ţurcana bucălaie s-a consolidat ca populaţie distinctă de oi în zona judeţului Hunedoara, mai cu seamă pe platoul montan Luncani, de unde s-a răspândit în împrejurimi şi, în ultimii ani, datorită aptitudinilor lor, în multe zone din ţară (Banat, Crişana, sudul Transilvaniei, nordul Olteniei şi chiar în nordul Moldovei).
Ţurcana bucălaie are două subpopulaţii, bucălaia cu faţa liberă şi bucălaia cu faţa acoperită, cu lână până aproape de bot (buhoase). Aceste oi au jarul (părul) de pe faţă şi de pe picioare castaniu-închis spre negru, lâna albă, constituţie robustă sau robustă spre fină şi un corp armonios.
Oile de Ţurcană bucălaie au cea mai mare greutate corporală dintre populaţiile de oi Ţurcană (oile 50-70 kg, berbecii 80-100 kg cu recorduri de 120-140 kg) şi o viteză bună de creştere la miei (smz de 250-275 g/zi). Prin selecţie şi infuzie cu rase specializate pentru carne (Suffolk sau Germană de carne cu capul negru), poate deveni o rasă autohtonă specializată pentru producţia carne.
• Ţurcana Brează de Haţeg s-a format în zona Haţegului şi a Văii Jiului prin selecţie naturală. Specific pentru acestea este o brezătură albă pe faţă, de la frunte cu deschidere spre bot, mărginită de un jar castaniu spre negru. Greutatea corporală este ridicată (oile 50-60 kg, berbecii 80-120 kg), dar se distinge prin producţia de lapte mare (120-150 l/lactaţie) şi mameloane lungi şi groase, caracter care uşurează mulsul manual, însă mieii, după fătare, sug mai greu şi trebuie aplicaţi la oaie. În ultimul timp este tot mai solicitată şi în alte zone din ţară.
• Ţurcana Creaţă de Caransebeş s-a format prin încrucişarea oilor Ţurcană albă cu berbeci Raţca, urmată de selectarea oilor cu lână în tirbuşon şi cu coarne reduse sau fără coarne. Greutatea corporală este mijlocie (oile 45-60 kg, berbecii 70-90 kg), iar producţia de lapte se situează între 100 şi 130 l/lactaţie. Se întâlnesc în efective mai mici, în jurul Caransebeşului şi pe valea superioară a Timişului.
• Ţurcana de Brastavăţu este localizată în sudul ţării, din zona Dăbuleni până în sudul Munţilor Carpaţi, mai cu seamă în jud. Olt. Se distinge uşor prin culoarea neagră a capului şi a lânii de pe gât până la piept. Se aseamănă mult cu oile cu lână groasă Zeckel din Elveţia. Este apreciată pentru producţia de lapte, care atinge 120-170 l/lactaţie.
În viitor, prin izolare reproductivă şi selecţie pe un tip de producţie, aceste populaţii ar putea deveni rase noi.
SUPERIORITATEA RASEI NU POATE FI CONTESTATĂ
Este rasa cel mai bine adaptată la condiţiile montane, dar ocupă areale importante şi în zonele de deal şi de şes. Crescută numai la şes, vara suportă greu căldura în anii secetoşi; prin urmare, în orele călduroase se odihneşte în saivane sau umbrare şi păşunatul se face noaptea (orele 20-24) şi dimineaţa (orele 6-10). Rasa are o rezistenţă remarcabilă la intemperii (lâna groasă şi lungă uşurează scurgerea apei), la frig, la drumuri lungi (unghiile au consistenţă tare) şi la pneumopatii. În perioada de toamnă, acumulează depozite interne de grăsime (5-10 kg), pe care o utilizează iarna ca rezervă de energie.
Costurile de întreţinere în anotimpul rece sunt de 2-3 ori mai mici comparativ cu oile cu lână fină. Se pretează la transhumanţă, suportând drumurile lungi şi întreţinerea sub cerul liber în zona de câmpie, chiar şi iarna, până la apropierea fătărilor.
